I. Întins în mijlocul străzii îmbrăţişat ca-ntr-o cămaşă de forţă hotărât să aştept până se umple luna şi chiar după
când am să unesc constelaţii până prind forma chipului tău şi aşa pistruiat şi abia apoi plec.
Poate n-ai putut să vii norii ţi-au ţinut de şase, dar tot te-a prins ploaia de şapte. Ploua cu găleata. N-ai avut umbrelă.
Te-ai adăpostit sub un pod, de unde urmăreai râul cum creşte. A început să plouă cu pietre. Gheaţă. Foc. Apocalipsa. Broaşte râioase care au invadat Egiptul.
După a ieşit curcubeul. După a fost eclipsa.
II. Peste o sută de tiruri încărcate trec zilnic peste mine. Niciunul nu mă striveşte sub roţi, ci trece pe deasupra ca pe lângă o groapă uriaşă.
Când sunt dedesupt şi asta se întâmplă mai tot timpul sunt membrul unui trib din Amazon care nu ştie că există cer din cauza pădurii dese
ca să devii unul din noi ritualul e să nu vezi soarele cu anii sau poate oamenii de ştiinţă se înşală şi pentru noi cerul e verde dar tot n-am şti
că există zi şi că e mereu noapte. Picăturile de ulei sunt ploile noastre acide, singurele ploi acceptate aici de zeul suveran. Când apar bălţi de motorină curcubeul ia foc,
Cine mai are nevoie de ea când vă am pe voi Jack Daniel’s şi Johnnie Walker? O, Bloody Mary! Sărutul arde ca o sută de whisky, lacrimile dezinfectează mai bine de o sută de ori. O, însângerată Maria, câţi bărbaţi au murit pentru tine?
Te-am strigat până, până mi-a răspuns cineva cu numele tău. Nu erai tu! Sau poate că erai. Eram prea beat ca să-mi dau seama. Şi numele n-ar trebui să aibă nicio importanţă. Cu toate că am denumit tot de la Adam şi Eva încoace
şi poeţii oraşului laolaltă cu beţivii oraşului tot caută un cuvânt pentru iubirea sau paharul din faţă. Sunt mândru acum de profeţiile mele- făcute cu câteva ore în urmă. ,,Te-am sunat acum să-ţi spun că te iubesc pentru că dacă o să te sun mai târziu o să fiu beat şi n-o să mă crezi”
O muscă se îneacă în paharul meu. Dacă aş şti să înot aş sări să o salvez. Îmi pun din nou întrebarea dacă aş putea învăţa să înot aşa cum au învăţat alţii de mici aruncaţi în râu. Ca bieţii pui care mi-au bântuit sufletul dintr-un sac.
Nu mai am chef să beau. Şi deşi nu trebuie să moară cineva ca să îţi aduci aminte de el musca moartă cu viaţa ei trecută din căcat în căcat mă face să mă simt mai puţin singur. Deşi nu vreau să moară cineva ca să mă simt eu mai bine.
Peştişorii aurii din paharul de whisky îmi fac cu mâna şi-mi spun că totul o să fie în regulă. O să fie?
În casă la mine înjurăm cu toţii, dar nici măcar să şoptim numele morţii n-avem voie. Aşa c-o desenăm pe-ascuns. Sora mea desenează, în poemul meu a nins,
moartea care ţine în mână o coasă, fratele, moartea ca pe cea mai frumoasă femeie, iar eu moartea ca pe un copil. Când vine mi-acoperă ochii, apoi tiptil
pleacă, după ce mă roagă să nu-i deschid. Avea mâinile reci de la poem, ceva candid, avea ochii tăi, şi-ţi semăna în toate. S-a dat la mine, i-am răspuns nesincer poate.
Apoi i-am desenat pe asfalt cu iarbă verde ochii-albaştri, sângerau în grabă ca un cer plin de copci, cu păsări împuşcate Te văd în tot, în viaţă, sau chiar în moarte
Măcăleandri şi scaieţi zburând departe postere cu femei mai mult dezbrăcate locuri goale în autobuze, perna pe care nu dorm şi o iau întotdeauna
în braţe, căldura de la angiogramă în radiografii printre coaste, în orice mamă ce naşte. Ce-ai face dac-ai şti că mâine mori? Eu te-aş suna. Nu pot să adorm până-n zori.
Eu chiar te-am sunat toată ziua, mi-ai răspuns, şi nici până azi n-ai aflat cine a plâns la telefon “Crezi ca s-ar putea sa ningă când fluturii mor?” Am lăsat apa să curgă.
Mă numesc adrian şi au trecut ani buni de când nu mai scriu îmi pare rău chiar dacă e greşeală tot ce fac şi mă consider degeaba genial ca nu ştiu câte alte milioane de oameni din lumea asta şi din cealaltă.
Aşadar am reuşit primul pas spre vindecare, chiar dacă nu vreau, încă simt nevoia şi îmi înfig acul în degete ca la un paralizat până curge sânge mici pârâiaşe, apoi cascade, dar nu mai simt nimic. Şi nici cel mai puternic drog din lume nu mă mai ajută.
Când văd o femeie dulce ca mierea pun un roi întreg de viespi în urmărirea ei, să îi ţină trena mai întâi. Am rămas cu mişcarea teatrală, acrobaţiile de la circ privesc ore în şir porumbeii de pe liniile de înaltă tensiune.
Când ursul hibernează bătăile inimii îi sunt încetinite aşa s-a întâmplat şi cu mine. Furia s-a domolit, apoi a dispărut şi mă simt ca o legumă. Sunt slab, dar numai cât o plantă carnivoră. Prin ce am trecut, recapitulez repede în minte, viaţa într-o secundă prin faţa ochilor şi nu regret nimic, în afară de momentele de laşitate pentru care n-am să mi-o iert nici la Judecata de Apoi când mă vor ispiti Câmpiile Elizee şi cazanul cu smoală.
Vreau să-i ajut pe cei nou-veniţi să deschidă ochii înainte s-o facă într-un sicriu, îmbălsămaţi şi îmbrăcaţi la costum când doar tortura de-a fi îngropaţi de vii mai poate veni.
În copilărie eram un sălbatic, cu timpul m-am domesticit atunci uram subiectele despre fete, dar când mi s-a arătat minunea ce se ascunde în specia lor, mult mai târziu decât la ceilalţi, am trecut de la ură la iubire şi mai ales la o teamă curioasă, plină de respect.
Încă de când am văzut cum le ies din blugi chiloţii când nu au mijlocul acoperit- cu fluturii de pe ei primate zburătoare dominante din universuri multicolore, care zburau în toate direcţiile pe axa planetelor, a stelelor sau a voinţei mele care era făcută praf.
Dar când se întorceau spre mine teama ridicată la puteri exonenţiale creştea şi prindeau viaţă fluturii-cap-de-mort, despre care mai târziu am aflat că simbolizau sufletul. Şi mai prindea viaţă capul de schelete de pe tricoul ei
şi deşi părea că mă holbez cu neruşinare la sânii ei nu mă puteam gândi la altceva decât la moarte şi tristeţe şi la cum o să mă părăsească mai ales că toate tipele aveau un zâmbet, pisică de Cheshire, care îmi făcea
paranoia mea perfect justificabilă. Ştiam că sub rujul ăla se ascunde sângele din care îşi trag vrăjitoarele tinereţea, dar cel mai diabolic plan din lume la care am putut să mă gândesc eră că toate plănuiesc în secret cum să se despartă de mine.
Frica de fluturi amestecată cu frica de păianjeni de aia n-am putut să iubesc pe nimeni în afară de cea care presimţeam c-o să mă facă să sufăr cum nimeni altcineva toată viaţa ca după un picior amputat,
cea care avea să aprindă lumina să omoare ţânţarii şi din când în când fluturii strânşi în jurul becului. Până la urmă nu ştiu ce caut eu aici şi de ce vă spun toate astea, alţii au probleme mult mai grave decât mine.
Dacă ne vom întâlni printr-o minune te voi lăsa cu siguranţă perplexă. Sper doar să nu trebuiască să fugi de mine la muncă şi s-ai timp. Criză parţială complexă
temporo-occipitală pe partea stângă se numeşte ce-am avut. Nu m-a durut. Stânga-i cu raţionalul. Nu e chiar lângă inimă sau Crângaşi. Bine, mint. A durut
şi anestezia nu şi-a făcut efectul. Lângă inimă sau aproape de Crângaşi când te-am urmărit să văd unde stai, locul acela din creier unde se aud paşi
undeva pe lângă Lacul Morii unde nu te-am ţinut de mână. Când e chiar frumos seara. Probabil că cineva te prinde de mijloc şi îţi muşcă buza de jos
de fiecare dată când mă gândesc la tine. Nici amnezie n-am avut şi n-am putut să te uit. Apoi am lăsat şcoala după ani de facultă şi-o ţin într-un bairam
continuu, dar terminat după ce-ai plecat şi sunt poet. Probabil tot ce vei spune va apărea-ntr-un poem. Ba mai rău de-atât, va apărea, mai ales, tot ce nu vei spune.
Tu eşti sigur în sesiune şi-am auzit că lucrezi la bancă. De mine nici dacă te-ar interesa poezia n-ai fi auzit, dar orice poem ţi-aş citi o să-ţi placă
pentru că vorbesc de tine: cum ne-ntâlnim printr-o minune şi tu ai un déjà-vu. Era trecut de unşpe şi-aşteptam un ultim autobuz. Ploua, m-am hotărât să nu
mai aştept. S-o iau pe jos. Un câine-mi făcea curte, dar mie îmi e cam frică de câini şi colţii lor şi nu mi-am mai găsit pacea până nu i-am găsit un nou stăpân. Ce mâini
avea stăpânul când abia mijea de zori! Ge ia-n braţe-un câine părăsit în ploaie. Nu mai e câine. Nu-mi păsa de hărţuiri şi fără să îmi dau seama că eşti vie
duc mâinile ca nişte colţi şi mă înfig să te iau în braţe ca pe-un origami, şi te zbaţi să scapi ca o momeală-n cârlig apoi ţipi ca atunci când m-a născut mami.
Lumea se uită la noi ca pe Nou Camp şi te sărut în staţia de-autobuz, dar acum ascult muzică pe Winamp şi aştept în zadar să-mi dai măcar un buzz.
Titlul este unul ironic si sub el stă pecetea şi cheia de început a filmului. Aşa se numeşte locul unde s-a mutat un cuplu care este sau pare fericit şi pe care nu îl aşteaptă de aici altceva decât numai bine. Un fel de totul poate merge doar în sus de aici. Greşit! Pe Revolutionary Road totul nu poate merge decât în străfundurile întunecate ale vieţii de cuplu când doi oameni nu sunt sinceri unul cu altul şi monotonia ia locul unei nefericiri crunte, care ezită să apară, ceea ce o face şi mai la capăt, mai ales că ea anunţă să vină în orice moment. Şi vine. Copii pe care rar îi vezi în film. Un avort pentru a merge în Paris, oraşul mântuirii care să le schimbe toata viaţa, cu toate că tatal era mulţumit de viaţa sa şi de încă un copil. Cei doi se inşeală unul pe celălalt, bărbatul simte nevoia să spună, nevasta simte nevoia să fie tocmai vecinul. Revolutionary Road este o odă a decadenţei într-o viaţa de cuplu, şaradă pe care doar un nebun poate să o scoată la suprafaţa (sau poate până şi un nebun), conflict care este rezolvat eliminând ciuperca otrăvitoare sau virusul absolut dăunător, spuneţi-i cum vreţi. Astfel se va naşte o icoană falsă în sufletul tatălui, care a greţit şi recunoaşte, dar se va căi şi se va dedica de acum copiilor, dar asta nu apare în film, ci e doar o concluzie aşa că nu e meritul regizorului Sam Mendes (cunoscut mai ales pentru American Beauty), care ne readuce cuplul din Titanic într-o cu totul altă postură şi ne oferă într-un efect de parabolă un film monoton despre monotonie.
